Corneliu Vadim Tudor a trecut la cele veșnice. Citește cele mai frumoase poezii ale poetului

Azi Corneliu Vadim Tudor (1949 – 2015) a trecut la cele veșnice. Vă oferim cele mai frumoase poezii ale poetului.Dumnezeu să-l odihnească!
Redacția NapocaNews

Rugăciunea lui Avram Iancu
E rânduită prost această stână
Zadarnic are jgheaburi şi păşuni
Când turmele tot înspre râpi se mână
Iar din ciobani numai câţiva sunt buni
E prea în calea lupilor, sărmana
Sunt lotri mulţi, tainu-i tot mai mic
Şi nu mai crede nimeni în nirvana
Din vechiul rai n-a mai rămas nimic
S-au îngrăşat berbecii şi măgarii
Păianjenii ruinei curg şuvoi
Pereţii de stejar trosnesc de carii
Căpuşile regine-s peste oi
Au ruginit tălăngile în ploaie
Şi laptele-i ca pânza grea de cort
Şi orice miel se leapădă de oaie
În măierişte zace-un înger mort
Apasă greu blestem pe stâna asta
Osânda Mioriţei a căzut
S-ar mai putea răscumpăra năpasta
Şi-ar mai fi timp s-o luăm de la-nceput
Dar s-a făcut târziu pe munţii vineţi
Pogoară doliul serii şi e ger
În strunga verde vreau să mă închideţi
Să-mi iau cuminecarea, şi să sper
Iar tabăra să-mi treacă dinainte
Înveşmântată-n zeghe şi făclii
La rătăcirea mea să luaţi aminte
şi oglindiţi-o dreaptă în copii
Eu mă topesc sub ierburi nestemate
Cu fluiera şi doinele întregi
Şi cine ştie, peste-un secol, poate
Voi răsări în tabla altor legi
poezie de Corneliu Vadim Tudor din Saturnalii (1983)

Elegie pentru părinţi
Unde sunteţi voi, părinţii mei?
Ce n-aş da să vă mai văd o dată!
Aţi murit de tot, sau sunteţi zei
Rătăcind pe bolta înstelată?
Astăzi sunt celebru şi bogat
N-am de ce mă plânge, am de toate
Fie Domnul veşnic lăudat
De mi-ar da şi-un strop de sănătate.
Ce folos că scriu şi câştig bani?
La ce bun politica înaltă?
Eram fericit în primii ani
Când am fost, cu toţii, laolaltă.
Casa era plină de copii
Nu ştiam ce-nseamnă supărarea
N-aveam noi prea multe jucării
Nu ştiam ce-i muntele, sau marea.
Însă gustul vieţii era bun
Râdea-n soare iarba după ploaie
Jubilam de Paşte şi Crăciun
Puneam cele mai curate straie.
Plutea, ca un duh, în mahala
Farmecul discret al sărăciei
Îngerul cu spadă ne veghea
N-am fost sclavi păcatului trufiei.
Voi ne-aţi îndrumat să ne rugăm
În genunchi, aşa cum se cuvine
Lui Iisus credinţă să-I jurăm
El să ne înveţe ce-i mai bine.
Lui să-I mulţumim înlăcrimaţi
Că nu ducem lipsă de nimica.
Două surioare şi trei fraţi
Inimi mari, ce n-au ştiut ce-i frica.
Azi dau filmul vieţii înapoi
Să pricep secretul casei noastre:
Se rugau părinţii pentru noi
Domnul să ne scape de dezastre.
Nu există scut mai minunat
Decât rugăciunea cea smerită
Şi o viaţă fără de păcat –
Iar răsplata fi-va înzecită.
Le spun tuturor să fie drepţi
Din puţinul lor să facă daruri
Toţi ateii cred că sunt deştepţi
Însă dracul i-a jucat la zaruri.
Îmi e dor de cei neprihăniţi
De la ei îmi iau şi azi putere…
Unde sunteţi voi, părinţi iubiţi?
Mă primiţi la masa de-nviere?
poezie de Corneliu Vadim Tudor (3 martie 2014)

Când un bărbat iubeşte o femeie
Când un bărbat iubeşte o femeie
e îmbătat de muzici în amurg
palate de cleştar din filme triste
răsfaţă ochii lui de demiurg
Înduplecat ca fiara în capcană
cu pieptul podidit de-o rană grea
prin vămile orbirii se înalţă
pentru a-şi lua lumină de la Ea
Şi toată viaţa lui se face orgă
în catedrala unui câmp de maci
iniţiat în tainele nuntirii
reîncarnarea unui antic vraci
Preschimbă-n aur tot ce va atinge
depune jertfe pe altarul Ei
mărinimos ca prinţul ce salvează
creştinii daţi la gropile cu lei
Un sentiment între extaz şi jale
ceva bolnav şi purificator-
când un bărbat iubeşte o femeie
se-mperechează îngerii în zbor.

Eminescu, la 33 de ani
Am vârsta christică, sfârşit de secol,
mă soarbe golul vremii înapoi
e viaţa mea cenuşăreasa morţii
ţinută-n dreptul peşterii de voi.
Învăţ să gust din toate, să mă mistui
cu ode-n metru antic mă-nfăşor,
în părul meu a prins să înflorească
un liliac albit de-atâta dor.
Port tragedia pinilor de munte
sub care doarme un convoi de orbi.
tu, daimon rău, mândria mea nebună
în ce prăpăstii de gheţari mă sorbi?
La urma urmei, ce frumoasă-i lupta
chiar dacă-i strâmbă uneori, şi grea,
chiar dacă mori cu dreptul tău în braţe
chiar dacă ei şi-atunci te-or profana.
Aşa precum e scris, să se întâmple!

Multumesc, iubita mama
Multumesc, iubita mama
steaua mea din zori de zi!
fara tine imi este teama
ca planeta s-ar racit .
Te-am secatuit de vlaga,
m-ai crescut, m-ai inflorit
pentru tine mama draga
soarele e-n asfintit.
Lege tainica a firii
nu pleca fara sa-mi lasi
zacamintele iubirii
si secretul nemuririi,
mama, suflet urias
Mama frumoasa, primul meu rai,
fa o minune te rog mai stai!
dulce lumina, ram de maslin
Inca nu-i vremea, mai stai putin! …
s-or împlini scripturile în veac
eu ştiu că n-am greşit în faţa ţării
chiar dacă astăzi mă siliţi să tac.
Îmi pregătiţi de-acum o moarte lentă,
aţi mai făcut-o şi cu alţii, ştiu
imperiul infiltrat ca igrasia
îşi cere jertfa câte-un spirit viu.
Şi s-ar putea cândva să mă răpuneţi
deşi va fi destul de greu, vă jur
eu am în spate mânăstiri şi codri
şi siglele romane împrejur
Am în pământ un neam de oseminte
şi altul sus, la fel de numeros
în cleştele acesta cine intră
e sfărâmat năpraznic, os cu os
Nu vă jucaţi cu pământenii ţării,
sunt buni şi blânzi, dar nu mizaţi prea mult
destule patimi ne-au rănit mândria
şi ne-au spurcat lăcaşele de cult.
Prea mulţi ne spulberară în copite
pământul ca un mire fermecat
şi aurul l-au ruginit cu sânge,
şi pântecul fecund l-au ulcerat.
Lăsaţi această ţară să rodească
să-şi coacă pâinea, vinul să şi-l bea
să-şi crească pruncii fără de prihană
şi viitorul cum şi-l ştie ea.
Nu scuturaţi voi roua de sub mierle,
nu veştejiţi făpturile la flori,
în numele a căror drepturi sacre
parlamentaţi şi vă simţiţi datori?
Nu-i cal troian cabala voastră neagră
e un poney de bâlci, trăgând la dric
istoria nu are nici o roată
nu mai puteţi întoarce, deci, nimic!
Mai bine v-aţi întoarce voi acolo
de unde luaţi arginţii putreziţi,
noi stăm din veac la cina cea de taină
voi luaţi câte-o gustare, şi fugiţi
Vă zic o dată pentru totdeauna:
nu suntem colonia nimănui
de şerpi şi de căpuşi fanariote
suntem de-acuma până-n gât sătui.
E timpul, cred, să isprăviţi odată
cu lenea şi şantajul cunoscut,
au suferit şi alţii chinuri grele
şi-au luat-o de la cap, şi au tăcut.
Plecaţi-vă trufia, puneţi mâna
pe plug şi sapă chiar, că n-o fi foc
daţi ascultare spiritului ţării
şi-acestor oameni fără de noroc.
Eu vă blestem prin gura celor simpli
crucificaţi pe dealuri şi câmpii
sunt robii muncii şi copiii ţării
pe care voi îi vindeţi, zi de zi
Ei nu ştiu toţi prea bine ce se-ntâmplă
ei trag la jug, nădăjduiesc şi mor
în timp ce saltimbancii şi irozii
ţes conjuraţii împotriva lor
Pe capul vostru şi-al seminţei voastre
să cadă veşnic sângele străbun,
fiţi blestemaţi pentru aceste crime
pe care-aş vrea s-apuc să le răzbun!
poezie de Corneliu Vadim Tudor (1982)