EI MERITĂ ROMÂNIA. Fetiţa de 9 ani care învăţa să cânte la vioară la lumina becului din gară: „De multe ori nu am avut ce mânca în casă şi stăteam şi răbdam”. REPORTAJ VIDEO
Renata, la nouă ani, cântă la vioară deja de trei. Şi asta e singura dată când am văzut-o căzută. În rest, în viaţa acestei copile nu există decât o singură direcţie. Înainte. Dar, întâi de toate, să-i cunoaştem familia, pentru că şi ea este motivul drumului cu-n singur sens pe care porneşte Renata.
"Trebuie să o susţinem! Trebuie! Nu are cum să nu ajungă, să ajungă cât mai departe, să ajungă cineva. Să-şi facă facultatea, să meargă la conservator!". Pentru asta becul nu arde în gol. De lângă soba cu lemne, care şi încălzeşte şi găteşte, dragostea unei mame bagă pe foc orice statistică oficială.
Doamna Ionela îşi ascunde cei 38 de ani sub o căciulă trainică, iar vorbele le aruncă nu prea deschis de ruşinea danturii: "Acum trei ani am rămas fără serviciu şi eu, şi soţul, am mai încercat noi să ne găsim pe ici pe colo. Şi aşa s-au adunat facturile". Până când le-a fost tăiat curentul.
Renata are nouă ani şi talentul nu vine aşa hodoronc-tronc. Îţi dai seama după vioara tocită, împrumutată de la Liceul de Muzică din oraş. Sunt 22 în clasă, dar nu mulţi îşi mai atârnă partitura cu un cârlig de rufe în timp ce se visează peste zece ani "la televizor, cântând pe scene!".
Până atunci mai are mult de îndurat şi de răbdat. De răbdat, concret. Dacă în general "răbdatul" se leagă în frază de tot soiul de aşteptări sau capricii spirituale, aici e cât se poate de concret.
"De multe ori nu am avut ce mânca în casă şi stăteam şi răbdam". Asta auzi, concret, din gura unui copil de 9 ani, spus cu maturitatea celui care ştie că singura lui salvare este faptul că: "din clasa I nu m-am mai dezlipit de ea". De ea, de vioară.
Foamea este - ştiu, sună rece, dar asta e - un alt membru al familiei. Despre foame vorbeşte şi tatăl Renatei: "Mă duc oriunde, când ţi-e foame te duci", mama Renatei: "Pentru mâncare lupţi. Atât. Te bucuri ca să ai o bucată de pâine ca să dai la copil. Eu pot să rabd, dar măcar lui să-i dau să mănânce. Am luptat! Făceam ceva ca să fac rost de bani. Că era o cartoafă prăjită, orice."
Casa familiei Cosma are trei camere şi o bucătărioară atinsă de ploaie şi s-ar numi, după standardele urbane, o locuinţă improprie. În spate soba, jos duşumeaua din lemn trainic cândva, iar sus - pe tavanul arcuit spre interior - e construit un fel de piedestal invers pe care stă victorios, şi veţi vedea de ce spun asta, becul.
În total, în familie sunt patru suflete: uitasem prins în recensământul telegondolelor să o număr pe bunica, şi faci o mare greşeală dacă nu o numeri pe bunica Elena. Ea e paznicul tuturor lucrurilor care intră prin ogradă, dar şi al notelor care nu îi ies Renatei în orele de studiu. La 60 de ani, bunica, nu mai are îndoieli, "sunt sigură că o să mearga fata mea mai departe si are să o asculte o lume întreagă."
La intrare, un cuier cu pantofi aşezaţi la linie. Ultimele în rând, cizmuliţele roz ale Renatei. Doamna Cosma are dreptate şi nu prea. Nu a luptat doar pentru mâncarea copilei.
Sunt două motive de bucurie astăzi în familia Cosma. "Hai să vă arăt" şi coteşte rapid spre cămăruţa ei de unde se întoarce încărcată cu haina nouă, bluza şi pantalonii pe care îi va purta a doua zi la şcoală. Plus cizmuliţele cele noi puse deja, numai cât să sară în ele, la intrare.
Cel de-al doilea motiv de bucurie ne este prezentat de doamna Cosma, cu ajutorul soţului. "Vino aici şi înfiletează! Uitaţi! Asta e marea victorie: lumina!".
Câteodată viaţa, ca şi becurile, se înfiletează după cum îţi doreşti. A fost suficient ca un ziar local să descrie situaţia în care este familia, pentru ca cineva de la echipa de fotbal din Piatra Neamţ să citească şi să nu lase lucrurile aşa.
La începutul lui noiembrie, un meci, Ceahlăul - Oţelul, a fost dedicat Renatei, iar încasările din bilete, 25 de milioane de lei vechi, au însemnat banii care au redat curentul electric familiei. Şi o mare bucurie Renatei. O bucurie făcută părinţilor: "Mi-au mulţumit ei mie! Şi m-am bucurat, toată ziua am sărit în sus şi ziceam: Am lumină, am lumină!". Are acum şi trei viori, după meciul în care a devenit cunoscută mai mulţi oameni au vrut să o ajute. E mare lucru să-i vezi pe aceşti oameni cum se învârt în jurul copilului lor, cum îşi pun speranţele în drumul ei.
"Când n-am avut lumină? Nici nu vreau să-mi aduc aminte. Hai că vara am mai dus-o cum am mai dus-o, era bine pentru că se întuneca târziu. Repeta, ei i-a venit ideea. Se mai ducea la un stâlp aici de luminat lângă linie si repeta". Mândria omului care vede în copilul său viaţa pe care el nu a avut-o. " Noi nu am spus la şcoală, copiii sunt mai răutăcioşi în ziua de azi, râd de ea, fetiţele sunt mai sensibile. Am fost chemat la şcoală de multe ori, <<domne', ce se întâmplă de tot plânge acolo?>>. E, şi o jigneau copiii. Acum am cumpărat cizmuliţele alea...", se alătură discuţiei domnul Ion.
"Să aibă încredere în mine", vine din celălalt colţ al camerei ecoul Renatei. Cum să nu aibă încredere. Nu au să-i dea decât încredere. "Dacă înveţi şi ai voinţă e imposibil să nu ajungi. Poate să deie ăla blatul lui dracu, sau fata lui nu ştiu care, dacă e proastă, proastă rămâne. Dacă copilul învaţă ajunge. Nu are ce să-i facă nimeni, nimeni niciodată". Domnul Ion mai are o jenă, îi mai este "oarecum" şi dintr-un alt motiv. "Sunt mai negru la faţă". Mai contează dacă sunt sau nu ţigan? "Şi dacă aş fi, care e problema?", se înfurie omul.
La cele 100 de kilograme, domnul Ion nu are complexe: "Mie nu mi-e ruşine pe chestia asta. Si oamenii chiar dacă spun că noi nu facem ură de rasă, dar totuşi există chestia aia, rasismul ăla la noi există. Cine? Ţigan, dă-l în gâtu' mă-sii. Sunt şi ţigani între ţigani, sunt ţigani care au ajuns mari oameni. Sunt şi ţigani nenorociţi care nu le place munca. Eu nu iau nici social, cu toate că am fost rugat. Şi am zis: da ce fac cu socialul? Să-mi dai un milion şi să stau acolo degeaba ca nenorociţii? Dă-mi, frate, de muncă! Nu am nevoie de socialul vostru. Pot munci! Am văzut la televizor din ăştia care şi-au făcut certificate din alea. Munca este grea, mai ales munca de jos. Dar se câştigă bănuţul ăla când transpiri, ştii să-l preţuieşti."
Ce sfaturi mai bune îi puteţi da dumneavoastră micuţei Renata? Citiţi cu atenţie cum din sărăcia lui, din foamea lor, printre culesul de bureţi şi fier vechi, acest om a găsit cea mai mare bogăţie pe care i-o poate da un tată copilului: "Aşa am învăţat-o şi pe ea. Băi, fată, prin munca ta, ceea ce faci tu, munca ta din mână, cutia ta, viorica ta, nu ţi-o ia nimeni, nimeni niciodată. Cu aia te duci, aia te reprezintă. Eu aşa am învăţat-o: să nu-ţi fie ruşine niciodată, dacă unul îţi spune în mijlocul străzii: băi, scoate vioara şi cântă! Hai că scot şi cânt. Şi noaptea din somn dacă te trezeşte cânţi."
Şi cântă, falsează, mai şi scârţâie uneori după urechile mai pretenţioase. Dar merge înainte. Uitaţi-vă la ea şi spuneţi-i voi, dacă îndrăzniţi, că trebuie să se oprească.
Claudiu Pândaru este director editorial al ziarului Gândul
Intră în comunitatea Facebook Gândul, locul unde ziarul vorbeşte cu tine
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu