Dilema referendumului

 

Vintilă MIHĂILESCU | ...@hai-hui.ro

Dilema referendumului

– Să ne lase! Să ne lase naibii în pace să ne vedem de treabă că ne-au ameţit de cap!
– Cine?... dau eu să mă dumiresc.
– Ei! răspunde sec taximetristul.

Ei... Bine, bine, dar care „ei“? – mă întrebam eu în sinea mea. Mai rămînea ca taximetristul meu să-l plastografieze pe Farfuridi şi să exclame la rîndul său: „Din această dilemă nu puteţi ieşi... Am zis!“. N-a făcut-o, dar dilema rămîne.

DE ACELASI AUTOR

Ţara mea ca o manea

Locuinţă şi locuire

Rasism electoral

Vulpea şi nevroza balcanică

Deşi bătălia referendumului este politică şi opune două tabere conjuncturale de partizani, miza reală este de fapt socială, structurală şi ne priveşte pe toţi. Formulată de taximetristul meu, ea sună cam aşa: „să ne lase naibii în pace să ne vedem de treabă“. Reformulată mai sociologic, ea poate fi numită stabilitate socială (care este cu totul altceva decît „liniştea noastră“ cu care ne-au procopsit Iliescu sau Vîntu!). Dezvoltată puţin, această noţiune implică un minimum de coerenţă, consecvenţă şi echitate în acţiunile sociale, ceea ce, mai departe, constituie condiţia prealabilă pentru o minimă previzibilitate, fără de care oamenii de afaceri nu pot avea planuri de afaceri iar noi cu toţii nu putem avea aspiraţii. Sau, dacă vreţi să fiu mai precis, fără această minimă stabilitate, orizontul de aşteptări al întregii societăţi se împiedică de pragul zilei de mîine, ceea ce ne face pe toţi prizonierii dorinţelor şi soluţiilor de moment – şi sfîşiaţi astfel între furia şi frica pentru ceea ce (nu ştim că) ne aşteaptă în momentul următor. Or, exact de această stare s-a săturat societatea şi doreşte „să fie lăsată în pace să-şi vadă de treabă“!

În aceste condiţii, dilema este aceea a cetăţeanului turmentat: cu care dintre cele două tabere să votez pentru a avea mai multe şanse să obţin ceva din această „stabilitate“ şi să fiu „lăsat în pace“? Iar aici, singurele criterii de care dispunem sînt cele partizane şi/sau emoţionale, care ţin de percepţii subiective, impresii, stereotipuri, credinţe, refulări şi defulări etc. Totul pe fondul unei suspendări cronice a comunicării sociale: nimic din ceea ce se spune nu este real şi nimic din ceea ce este real nu se rosteşte raţional; şi, bineînţeles, nimeni nu ascultă pe nimeni. Pe scurt, nimic nu este ceea ce pare şi tot ceea ce apare (public) bate delirul. Băsescu a instaurat „totalitarismul“, iar Ponta a dat o „lovitură de stat“, dreptatea trebuie să ia o duşcă din Red Bull-ul răzbunării, pentru a prinde aripi înainte de a cădea din nou la pămînt, raţiunea funcţionează doar cu sofisme de genul: dacă Băsescu a condamnat comunismul, iar USL este duşmanul lui Băsescu, ergo USL este urmaşul PCR. Şi aşa mai departe...

Cu cine să voteze atunci cetăţeanul turmentat?

Cu PDL? Puţini sînt conştienţi de cinismul artei divide et impera a lui Băsescu, iar şi mai puţini cunosc detaliile manipulărilor sale fără frontiere. Dar foarte mulţi s-au săturat pur şi simplu să fie şi umiliţi, şi cu banii luaţi. Eram obişnuiţi cu mîncătoriile şi corupţia, cu deviza străveche despre peştele mare care înghite peştele mic – precum şi cu cea complementară despre pescuitul în ape tulburi. Dar Băsescu a adus o inovaţie extremă în balta cotidianului nostru şi a populat-o cu piranha. Care a puiat apoi o droaie de alte piranha, mai mici, dar tare multe. Plevuşca numită popor a trebuit să se ascundă în păpuriş – fiind apoi acuzată că e leneşă –, iar în spaţiul public al bălţii au rămas doar cîţiva piranha care şi-au devorat reciproc cuvintele pînă la os. Dincolo de metaforă, atmosfera generală a devenit irespirabilă iar populaţia pur şi simplu s-a săturat de acest darwinism social pe care, în numărul anterior, îl prezentam ca „manelism“. Băsescu nu este deci o bună alegere.

Cu USL? Reactiv măcar, părea o soluţie mult mai bună. Dar în doar cîteva săptămîni, şi-a provocat/a primit o lovitură de imagine mortală. Cum românii au memoria scurtă, puţini au realizat că totul a fost, de fapt, o mişcare de gen PDL, doar că pe fast forward. Şi cum românii sînt şi extrem de sensibili la imagine, cînd aceasta a devenit şi o proastă reputaţie europeană, mulţi au luat-o ca pe o ofensă personală. Dar mai presus de asta, iureşul pe care l-a iscat USL-ul în balta cu pirahna i-a făcut pe mulţi să se sperie de apariţia unei specii mutante de peşti, de la care nici măcar nu mai poţi şti la ce să te aştepţi. Deci nici USL nu mai pare a fi soluţia salvatoare...

Din păcate, oricare ar fi puterea emergentă după 29 iulie, nu cred că ea va realiza miza reală cu care va fi (a fost deja...) învestită. Nu cred, deci, că indispensabila „stabilitate“ ne aşteaptă după colţul acestui referendum. Şi totuşi, am un soi de optimism, nu conjunctural însă, ci istoric. Chiar cred că ceea ce am numit, în iarnă, „generaţia creativă“, această firavă revoltă ce s-a coagulat în Pieţele din ianuarie, va continua erodarea subversivă. Deocamdată este insignifiantă numeric, dar statisticile sînt oarbe în această privinţă. „Revolta“ nu are nimic din forţa de şoc a unui berbece revoluţionar, dar seamănă foarte mult, cred, cu o primă fisură în barajul unui lac de acumulare. Cine subevaluează o astfel de fisură uită de presiunea mută a miilor de tone de apă din spatele barajului. Şi nu înţelege că posibilul efect al ei nu este schimbarea peştilor din baltă, ci refacerea lacului în ansamblul său. În termeni mai puţin metaforici, asta se cheamă schimbare societală, şi nu (doar) revendicări sociale. Iar o asemenea schimbare, mult mai radicală, cere timp. Dar poate să izbucnească şi cînd nu te aştepţi...

Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Sfîrşitul jocului. România celor 20 de ani, Editura Curtea Veche, 2010. 
sursa; dilema veche