sâmbătă, 29 ianuarie 2011

Siluete din trecut


Casa boierilor Glogoveanu

Siluete din trecut

Cultura - Mirela MARINESCU

Regine necontestate ale balurilor sau serbărilor, de o eleganţă şi o frumuseţe care-ţi tăiau respiraţia, în rochii fascinante, cu un aer distins. Aşa sunt creionate câteva dintre icoanele din Craiova de odinioară.
 

Te fermecau cu apariţia lor, căci aveau o eleganţă şi o frumuseţe aparte, care îţi tăiau respiraţia, şi care răzbat astăzi şi din descrierile creionate în pagini de jurnal. „Glogoveanca a fost până la bătrâneţe elegantă şi cochetă, în înţelesul bun al cuvântului, aşa cum trebuie să fie orice femeie care se respectă şi care dispune. Era o plăcere s’o vezi bine coafată, frumos, încălţată cu tocuri înalte Louis XV, care arătau şi mai mici picioruşele ei de copil. Câteodată, o surprindeam în «coquet neglige», legată la cap cu un foulard mare roşu, înnodat graţios la o parte“, ne-o descrie Olga Gigurtu în „Amintiri şi icoane din trecut“.
Elena Glogoveanu a fost una dintre cucoanele mari ale Craiovei, căci de talie era micuţă, dar bine proporţionată, „petite mais faite avec soin!“. Era fiica lui Dinică Oteteleşeanu şi a Ecaterinei, şi mai târziu soţia lui C. Glogoveanu, unul dintre cei mai de seamă boieri din Oltenia.
În urma căsătoriei sale s-au născut un fiu, Nicolae, şi două fete, care fuseseră mai mulţi ani la Sacre Coeur, în Paris, unde fetele boierilor îşi primeau educaţia.
Erau domnişoare distinse, care moşteniseră ceva din eleganţa şi ţinuta mamei, dar fără a o egala. Le lipsea poate acea bucurie interioară, pe care Elena Glogoveanu o avea, născută din bucuria sufletului, împlinirea vieţii.
„Cea de-a doua fiică a Glogovenilor a luat un Bibescu, bărbat distins, dar după modă veche, stăpân, despot până în cele mai mărunte manifestări.
Mi-aduc aminte, eram în Severin unde bărbatul meu comanda regimentul de Cavalerie; Bibescu era Prefect.
Într’o zi frumoasă de iarnă, pământul acoperit de o zăpadă imaculată, fiind în vizită la dânşii şi spunând ea cât îi place săniuşul, i-am propus să viu a doua zi s’o iau la plimbare, pe marginea Dunărei, până la gura Văiei!
Îmi zise «Mulţumesc, va fi o adevărată plăcere dar trebue întâi să întreb pe bărbatul meu!»
Cum! - exclamai eu - şi pentru asta trebuie să-l consulţi?
Ce vrei, - răspunse ea - aşa ne-a crescut mama; a înfrânt în noi orice voinţă, orice veleitate de independenţă.
Dar bine, - reluai eu - faţă de părinţi, fie! Dar faţă de bărbat, de ce această anihilare a personalităţei? Sunteţi deştepte, învăţate, de familie mare, cu avere?’“.

Apariţii fermecătoare

Regina incontestabilă a balurilor, ţaţa Anica Borăneasca, „frumoasă de îngheaţă apele înaintea ei“, sau altă celebră frumuseţe a Craiovei de odinoară, Aspasia Popovici, despre care se spunea că „unde calcă Aspasia arde pământul, scapără foc!“, reînvie astăzi graţie însemnărilor de ieri.
„Auzisem din copilărie vorbindu-se de frumuseţea Anicăi Borăneasca, dar n’o văzusem. Îmi amintesc că într’o dimineaţă la dejun, ea fiind poftită împreună cu alte doamne seara la sindrofie (aşa se numeau pe atunci întrunirile din saloanele cucoanelor noastre), mama vitregă, care n’o cunoştea încă, întrebă pe tata dacă era într’adevăr aşa de frumoasă cum îi mergea faima. El răspunse: «Ce să zic, o s’o vezi, îngheaţă apele înaintea ei!».
Noi, cele trei copile, pe cari nu ne băga nimeni în seamă, ascultam şi ne gândeam: «Fericită trebue să fie femeia despre care se poate zice astfel».
Ne rugam de ţiganca din casă, confidenta mamei vitrege, să ne cheme cum o auzi-o venind ca s’o vedem, cel puţin, când s’o desbrăca de haină.
Dar, sosi târziu şi guvernanta franceză ne culcă de vreme. La opt şi jumătatea ne retrăgeam şi la nouă trebuia să fim în pat.
Am cunoscut-o bine după ce mă măritai. Era vara primară a bărbatului meu şi cu vreo cincisprezece ani mai mare.
Era despărţită de soţul ei de al doilea, colonelul Logadi, cu care se măritase din dragoste, şi care, cu toţi cei câţiva ani fericiţi petrecuţi împreună, o înşela făţiş. Cum era mândră, ceru despărţirea.
Pe atunci femeile nu făceau încă uz de revolver sau vitriol spre a se răzbuna, ci se retrăgeau, cu demnitate, deşteptând de multe ori regrete târzii şi zadarnice“, povesteşte cu stilul inconfundabil Olga Gigurtu.
Era o femeie frumoasă, înaltă, maiestoasă, bine făcută şi cu o voce bine timbrată, susceptibilă de orice nuanţare. Avea nişte mâini sculpturale, iar pe una dintre ele, o aluniţă ce părea pusă acolo spre a-ţi atrage şi mai mult atenţia.
„Avea ochi mari verzi sub nişte sprâncene bine arcuite, nasul drept şi bine desenat, un păr lung, des şi ondulat.
Se zicea că, nu mai ştiu în ce împrejurări, nişte adversari individioşi aduseră oareşicari învinuiri lui Logadi, cari îi puteau aduce sancţiuni destul de aspre. Ţaţa Anica ceru audienţă lui Vodă Cuza şi, îngenunchind înaintea lui, îşi desfăşură părul, ţinut numai de un pieptene de baga, care căzu ca într’o mantie regală!
Cum să reziste cineva la aşa înfăţişare?
Ochi atât de frumoşi, scăldaţi în lacrimi, ridicându-se spre tine, implorându-te?
Vodă Cuza era simţitor. Nu putea vedea o femeie frumoasă plângând, mai cu seamă când sta în puterea lui a-i şterge lacrimile.
Graţia fu smulsă fără nici o rezistenţă!“.
Anica Borănescu avea un efect deosebit asupra tuturor. Era regina oricărui eveniment la care participa, căci nu puteai trece cu vederea o astfel de siluetă, purtând o rochie de tul alb, semănată cu miriade de steluţe din fir, cu trenă lungă ce şerpuiau în urma ei. Era decoltată, lăsând să se vadă umeri, piept şi braţe ivorii, de o frumuseţe sculpturală.
Fermecătoarele icoane din trecut cuceresc şi astăzi cu apariţia lor, aşa cum o făceau şi odinioară. Reînviate de foşnetul paginilor îngălbenite de jurnal, ele aduc ceva din parfumul vremilor trecute.
sursa; gazeta de sud

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu