Puciul din august ”91: „România putea fi abandonată Estului sovietic”
19 august 2011, 10:23 | Autor: | 463 afişări
Reacţia oficială a României a fost mai clară şi mai radicală decât cea a principalilor actori euro-atlantici – îşi aminteşte un membru al guvernului epocii.
Fragment din dosarul Tot ceea ce crezi că ştii despre dispariţia URSS este greşit, publicat în ediţia FP România nr 23 (iulie/ august 2011) .
În august 1991 mă găseam într-o scurtă vacanţă pe care o petreceam la Munchen cu câţiva prieteni din Germania. Mă deplasasem incognito. Nu voiam ca funcţia mea în Guvernul român să determine ”atenţii” care să îmi strice intimitatea. Doar cabinetul meu de la Bucureşti avea datele necesare spre a mă găsi. (Cel puţin aşa credeam eu.)
În dimineaţa zilei de 19 august plecasem cu autobuzul într-o excursie la castelele bavareze. Ne îndreptam spre faimosul castel Neuschwanstein când ghidul ne-a dat o primă informaţie despre cele ce se petreceau la Moscova. Ajunşi la castel, acelaşi ghid ne-a rugat să rămânem în maşină spre a ne aduce biletele de intrare. Când s-a întors l-am putut auzi prin difuzorul autobuzului lansând următorul mesaj: ”Dacă în grupul nostru se află un domn pe nume Severin, îl rog să ia legătura cu mine!” La semnalarea faptului că eu sunt persoana căutată, m-a întrebat în şoaptă: ”Sunteţi ministru în Guvernul României?” După ce a primit confirmarea m-a rugat să îl urmez întrucât primise dispoziţia de a-mi facilita urgent o legătură telefonică la cabinetul meu de la Bucureşti. Ceea ce, de fapt şi eu doream să fac şi ceea ce s-a şi produs. (Pe atunci nu existau încă telefoane mobile.)
Raţiunile interne
Primul Ministru Petre Roman se afla şi el în străinătate, în Spania. Ministrul cel mai înalt în rang rămas la Bucureşti era prietenul meu Mircea Dan Popescu, ministru de stat pentru calitatea vieţii. După ce am primit informaţii de la cabinetul meu am cerut să vorbesc cu el. Aşa am aflat că premierul Roman dăduse din Spania o declaraţie tranşantă de condamnare a puciului, că reprezentanţii opoziţiei (în special liderii PNŢCD) trimiseseră un mesaj care recunoştea legitimitatea noii conduceri moscovite exprimând speranţa într-o colaborare viitoare pe linia ”tradiţionalelor relaţii de prietenie sovieto-române” (sic!), iar Preşedintele Iliescu, după consultarea CSAT, prefera o atitudine prudentă care să evite condamnarea a ceea ce putea fi tratat ca o problemă internă a URSS. Pe această linie dl. Iliescu ar fi fost indispus de limbajul considerat excesiv al lui Petre Roman, în timp ce la MAE ar fi fost în curs de redactare o telegramă aptă a menaja viitoarele relaţii cu Kremlinul în noul context.
I-am spus lui Mircea Dan Popescu, care era un fel de prim ministru interimar, că trebuie ca Guvernul să analizeze situaţia într-o şedinţă proprie de îndată ce se va întoarce Petre Roman şi l-am rugat ca în acest cadru, dacă întrunirea s-ar fi ţinut înainte ca eu să fi revenit în ţară, să comunice punctul meu de vedere potrivit căruia singura linie de urmat era aceea de disociere cu cele petrecute în URSS şi de reafirmare a opţiunii noastre pentru acele valori ale democraţiei pe baza cărora reorientasem alianţele noastre.
În august 1991 mă găseam într-o scurtă vacanţă pe care o petreceam la Munchen cu câţiva prieteni din Germania. Mă deplasasem incognito. Nu voiam ca funcţia mea în Guvernul român să determine ”atenţii” care să îmi strice intimitatea. Doar cabinetul meu de la Bucureşti avea datele necesare spre a mă găsi. (Cel puţin aşa credeam eu.)
În dimineaţa zilei de 19 august plecasem cu autobuzul într-o excursie la castelele bavareze. Ne îndreptam spre faimosul castel Neuschwanstein când ghidul ne-a dat o primă informaţie despre cele ce se petreceau la Moscova. Ajunşi la castel, acelaşi ghid ne-a rugat să rămânem în maşină spre a ne aduce biletele de intrare. Când s-a întors l-am putut auzi prin difuzorul autobuzului lansând următorul mesaj: ”Dacă în grupul nostru se află un domn pe nume Severin, îl rog să ia legătura cu mine!” La semnalarea faptului că eu sunt persoana căutată, m-a întrebat în şoaptă: ”Sunteţi ministru în Guvernul României?” După ce a primit confirmarea m-a rugat să îl urmez întrucât primise dispoziţia de a-mi facilita urgent o legătură telefonică la cabinetul meu de la Bucureşti. Ceea ce, de fapt şi eu doream să fac şi ceea ce s-a şi produs. (Pe atunci nu existau încă telefoane mobile.)
Raţiunile interne
Primul Ministru Petre Roman se afla şi el în străinătate, în Spania. Ministrul cel mai înalt în rang rămas la Bucureşti era prietenul meu Mircea Dan Popescu, ministru de stat pentru calitatea vieţii. După ce am primit informaţii de la cabinetul meu am cerut să vorbesc cu el. Aşa am aflat că premierul Roman dăduse din Spania o declaraţie tranşantă de condamnare a puciului, că reprezentanţii opoziţiei (în special liderii PNŢCD) trimiseseră un mesaj care recunoştea legitimitatea noii conduceri moscovite exprimând speranţa într-o colaborare viitoare pe linia ”tradiţionalelor relaţii de prietenie sovieto-române” (sic!), iar Preşedintele Iliescu, după consultarea CSAT, prefera o atitudine prudentă care să evite condamnarea a ceea ce putea fi tratat ca o problemă internă a URSS. Pe această linie dl. Iliescu ar fi fost indispus de limbajul considerat excesiv al lui Petre Roman, în timp ce la MAE ar fi fost în curs de redactare o telegramă aptă a menaja viitoarele relaţii cu Kremlinul în noul context.
I-am spus lui Mircea Dan Popescu, care era un fel de prim ministru interimar, că trebuie ca Guvernul să analizeze situaţia într-o şedinţă proprie de îndată ce se va întoarce Petre Roman şi l-am rugat ca în acest cadru, dacă întrunirea s-ar fi ţinut înainte ca eu să fi revenit în ţară, să comunice punctul meu de vedere potrivit căruia singura linie de urmat era aceea de disociere cu cele petrecute în URSS şi de reafirmare a opţiunii noastre pentru acele valori ale democraţiei pe baza cărora reorientasem alianţele noastre.
Deşi Pactul de la Varşovia şi CAER nu mai existau, era limpede că succesul puciului va genera presiuni serioase asupra României. De aceste presiuni Guvernul Roman şi România post-comunistă nu puteau scăpa arătând înţelegere faţă de pucişti sau salutând oportun venirea lor la cârma URSS, ci doar confirmând hotărârea de a urma construcţia democratică a ţării şi continuând, în consecinţă, apropierea de democraţiile euro-atlantice. Chiar dacă o asemenea strategie ar fi eşuat, ea era singura care ar fi meritat promovată şi care ar fi putut salva cel puţin credibilitatea nostră moral-politică.
Disociere clară
Spre satisfacţia mea, întrunit în şedinţă imediat după revenirea în Bucureşti a premierului, Guvernul a adoptat exact poziţia aşteptată de mine. Ajuns în ţară în timp ce şedinţa încă se desfăşura dar după ce orientarea Guvernului deja se conturase, în înţelegere cu colegii de cabinet, m-am oprit direct la TVR spre a susţine punctul de vedere al executivului. Ulterior CSAT a adoptat acelaşi punct de vedere. De asemenea, s-a constituit un grup de trimişi speciali care au fost trimişi în principalele capitale euro-atlantice spre a explica poziţia României şi a se asigura de solidaritatea statelor respective, stabilind totodată măsuri de coordonare în acţiune.
Este de remarcat faptul că reacţia oficială a României a fost mai clară şi mai radicală decât cea a principalilor actori euro-atlantici. În ceea ce ne priveşte, ne aşteptam ca în cazul victoriei puciştilor, chiar dacă nu se va recurge la intevenţie militară, să se încerce prin toate celelalte mijloace, refacerea sferei de influenţă sovietice în Europa Centrală şi Orientală. Este evident că în noul context internaţional nu s-ar fi putut ajunge la situaţia anterioară anului 1989, dar nu era exclus ca oportunismul tactic şi lipsa de viziune strategică a Occidentului să fi condus la aşa zise soluţii de compromis geo-politic în virtutea cărora România ar fi fost din nou abandonată Estului sovietic în timp ce Vestul şi-ar fi ”păstrat” doar statele Grupului de la Vişegrad.
Disociere clară
Spre satisfacţia mea, întrunit în şedinţă imediat după revenirea în Bucureşti a premierului, Guvernul a adoptat exact poziţia aşteptată de mine. Ajuns în ţară în timp ce şedinţa încă se desfăşura dar după ce orientarea Guvernului deja se conturase, în înţelegere cu colegii de cabinet, m-am oprit direct la TVR spre a susţine punctul de vedere al executivului. Ulterior CSAT a adoptat acelaşi punct de vedere. De asemenea, s-a constituit un grup de trimişi speciali care au fost trimişi în principalele capitale euro-atlantice spre a explica poziţia României şi a se asigura de solidaritatea statelor respective, stabilind totodată măsuri de coordonare în acţiune.
Este de remarcat faptul că reacţia oficială a României a fost mai clară şi mai radicală decât cea a principalilor actori euro-atlantici. În ceea ce ne priveşte, ne aşteptam ca în cazul victoriei puciştilor, chiar dacă nu se va recurge la intevenţie militară, să se încerce prin toate celelalte mijloace, refacerea sferei de influenţă sovietice în Europa Centrală şi Orientală. Este evident că în noul context internaţional nu s-ar fi putut ajunge la situaţia anterioară anului 1989, dar nu era exclus ca oportunismul tactic şi lipsa de viziune strategică a Occidentului să fi condus la aşa zise soluţii de compromis geo-politic în virtutea cărora România ar fi fost din nou abandonată Estului sovietic în timp ce Vestul şi-ar fi ”păstrat” doar statele Grupului de la Vişegrad.
Oricum cu o conducere sovietică restauratoare a politicilor şi metodelor tradiţionale în coasta României, progresul reformei româneşti ar fi fost serios încetinit. Pe de altă parte este de discutat ce ar fi însemnat o restauraţie moscovită pe linia sovietismului pur şi dur pentru echilibrul mondial de forţe şi starea de tensiune la nivel global? De regulă România s-a descurcat mai bine într-o lume multipolară.
Chiar dacă nu a reuşit, puciul a distrus încercarea de reformare, poate utopică, a URSS, şi odată cu aceasta, ordinea sovietică şi statul sovietic însele. A urmat unipolarismul pe fondul căruia, din nefericire, sistemul imunitar al României a sucombat. Românii suportă bine răul, dar suportă rău binele!
Adrian Severin se află în politica românească din 1990. Din 2005 este observator, apoi membru al Parlamentului European.
sursa; adevarul.ro
Adrian Severin se află în politica românească din 1990. Din 2005 este observator, apoi membru al Parlamentului European.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu