Doctorii secreţi ai învăţământului bolnav
Când mai bine de jumătate dintre puştii de liceu nu sunt în stare să treacă de bac se cheamă că „generaţiei etnobotanicelor” nu îi pasă de şcoală.
Când mai bine de jumătate dintre puştii de liceu nu sunt în stare să treacă de bac se cheamă că "generaţiei etnobotanicelor" nu îi pasă de şcoală. Că nu îi arde decât de net, caterincă şi leneaveală. Când două treimi dintre "profii" care fac prezenţă la catedră nu iau notă de trecere la titularizare se cheamă că "nulităţilor didactice" nu le pasă decât de leafa mizeră oferită în schimbul mimării a ceea ce formal se cheamă educaţie. Cum ar trebui să se cheme faptul că în fiecare an sute de anonimi "ştiinţifici" sunt unşi pe bandă rulantă cu titluri de doctori, conferenţiari şi profesori? Că în universităţi şi în institute nu mai există niciun filtru serios care să trieze candidaturile celor care caută peste noapte înnobilarea didactică?
Atunci când ministrul Funeriu a constatat peste noapte că la bacalaureat se fură, a luat o măsură pe cât de simplă, pe atât de corectă: împânzirea claselor cu webcamuri şi transmiterea mesajului ferm: cine tolerează plăteşte cu funcţia. La fel în cazul titularizării: codurile unice aplicate pe lucrările profesorilor au redus la minimum fraudarea examenului. Oare în cazul universitarilor rigoarea nu ar trebui să fie tot aceeaşi, dacă nu chiar mai pregnantă? Când un asistent, un parlamentar, un ministru fără nici o cercetare ştiinţifică proprie, fără nici un articol indexat ISI, devine doctor universitar nu se cheamă tot furt? Cei care astăzi îşi clădesc adevărate CV-uri ale imposturii pe baza sistemului îngenunchiat de nepăsare, corupţie şi influenţă politică nu ar trebui să răspundă public prin scoaterea la lumină a dosarelor bine dosite în sertarele MECTS?
Fără a fi măcar deranjată de vreun ministru al Educaţiei, producţia de doctorate româneşti din ultimii douăzeci de ani scoate la iveală şi dubla măsură a reformei învăţământului.
Dacă, pe de o parte, cu nişte copii debusolaţi şi-a arătat temeritatea, trimiţând o sută de mii de absolvenţi de liceu la cariera de tinichigiu şi chelner, Daniel Funeriu nu a arătat până acum acelaşi curaj în lupta cu adevăraţii rechini ai sistemului. Cei aproape şapte mii de doctori confirmaţi în timpul mandatului său de Consiliul pe care îl are în subordine nu doar că nu au avut parte de o examinare rigidă şi serioasă, după criterii solide compatibile cu cele din universităţile europene, dar au primit şi garanţia că nimeni nu va putea verifica vreodată nici măcar ordinul de ministru prin care au fost confirmaţi.
Răspunzând unei solicitări adresate de gândul, Ministerul Educaţiei a refuzat să facă publice listele nominale referitoare la profesorii, conferenţiarii şi doctorii, aferente ordinelor emise în ultimii doi ani. Trecând peste ineditul situaţiei de a declara drept confidenţiale nişte ordine de ministru, secretizarea respectivelor documente este cu atât mai surprinzătoare cu cât contrazice pe rând argumentele care stau la baza noii Legi a Educaţiei (care vorbeşte despre transparentizarea sistemului), iniţiativa premierului Emil Boc (care a iniţiat publicarea listelor pe siteul MECTS) şi chiar propriile aşteptări ale lui Daniel Funeriu (care în urmă cu câţiva ani, cercetător fiind, agrea exact acelaşi lucru pe care acum îl respinge).
Pe lângă toate acestea rămâne întrebarea: cum poţi să susţii că numele celor confirmaţi în noile titluri didactice sunt confidenţiale în timp ce profesorii care participă la titularizare au postate pe net nu doar numele, ci şi vechimea din sistem şi notele obţinute? Iar transparenţa este coborâtă până la nivelul elevilor înscrişi la bacalaureat şi la cel al evaluării naţionale aferente gimnaziului.
Unde mai pui că în statele nordice de pildă, nu doar numele celor care au obţinut doctoratul sunt făcute publice, ci şi rezumatul tezelor, precum şi lista lucrărilor de specialitate care stau la baza candidaturii.
Efortul depus de MECTS în privinţa declarării respectivelor informaţii drept confidenţiale nu este însă întâmplător. Ani la rândul, sub umbrela confidenţialităţii, zeci de mii de dosare au fost confirmate printr-un mecanism care a dat constant o rată de pomovare de peste 90%. Practic, cei care îşi doreau un titlul universitar treceau fără probleme mai întâi de senatele universitare, apoi de comisiile de specialitate ale Consiliului aflat în subordinea ministerului, în baza unei evaluări superficiale şi cu ajutorul diverselor echivalări care ocoleau obligativitatea unor cercetări ştiinţifice riguroase.
După 20 de ani, rezultatul poate fi văzut atât în nivelul universităţilor româneşti, ignorate de topurile ştiinţifice internaţionale, cât şi în lumea politică: jumătate dintre parlamentari sunt doctori cu diplomă, deşi majoritatea au absolvit universităţi de la coada clasamentelor naţionale. gândul a prezentat de-a lungul timpului cazuri de chestori care au devenit doctori cot la cot cu asfaltangii controversaţi, de lideri politici care au primit titlul universitar în aceeaşi promoţie cu baroni locali şi de miniştri care au promovat în universităţi taman în timpul exercitării madatelor de demnitari.
Uşor de înţeles de ce problema acordării titlurilor universitare este lăsată la coada agendei ministeriale. Mai sunt încă nenumăraţi clienţi politici care au nevoie de un titlu obţinut cu lejeritate. După doi ani de mandat, Funeriu a reuşit doar să pregătească noi criterii pentru câteva domenii în care se acordă gradele de conferenţiar şi profesor, care urmează să ajungă la universităţi în această vară. Cât despre doctori, numai de bine...
Iar întrebarea rămâne valabilă: în baza cărui principiu trebuie ascuns ceea ce tu însuţi proclami că trebuie făcut public?
sursa; gandul.info
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu