Pariul lui Cseke
31 martie 2011, 15:00 | Autor: | 1094 afişări
Bolnavul nostru nici nu mai știe de când e în spital, dar își amintește că a prins și vremuri mai bune. În urmă cu câțiva ani, salonul era plin cu bolnavi ca el. Primeau toți faringosept, chiar câte două pe zi, la prânz aveau supă de pui fără pui, iar seara venea o asistentă drăguță și le punea câte un termometru sub braț.
Mai demult, în alt an, când piciorul încă nu-i putrezise, a tras nădejde că cei din spital îl vor face bine. Auzise că sunt niște pastile care îl pot ajuta, chiar i-au promis că i le aduc pentru că spitalul avea bani, dar brusc, vreo câteva zile nimeni n-a mai scos nicio vorbă despre medicamentele-minune. Vecinul de pat, care avea o nepoată la direcția sanitară, i-a spus atunci că a aflat că banii n-au mai ajuns la spital, pentru că s-au plătit niște pensii. Între timp, piciorul i s-a agravat, își dă și el seama de asta pentru că a început să miroase, deși nu-i spune nimeni ce se-ntâmplă. Pe cine întreabă, îi răspunde atât: “Nu sunt bani acum, dar zi mersi că ești în spital! Vrei să mori acasă?”
De vreo lună, e o oarecare forfotă în spital, vede și el printre gratiile patului. Vin tot felul de controale, niște domni și doamne intră în salon, se uită la pereți, numără paturile și noptierele și pleacă. Infirmiera e când nervoasă, când tristă, când răgușită. A fost ieri în fața Prefecturii, a strigat cât a putut “Nu genocidului”, “Nu plecăm noi, plecați voi!”, i-a auzit și el din salon.
Într-o zi, chiar l-au scos și pe el afară, i-au pus un halat albastru de molton și l-au dus cu ambulanța până la județ. El s-a bucurat, credea că-l duc la spitalul județean, să-l vadă niște doctori, când colo, l-au cărat laPrefectură. I-au agățat de gât o pancartă de carton pe care scria “Nu ne aruncați în stradă, vom muri” și l-au ținut acolo, la protest. I-a plăcut totuși atunci, c-a văzut fețe noi și o femeie chiar i-a dat o bucată de cozonac. L-a uimit tare primarul, curajos bărbat, era și el acolo și a strigat alături de infirmiere ceva că spitalul a trecut prin două războaie, cum să-l închidă acum, după 100 de ani? Apoi a venit o doamnă deputat de la București, a dat mâna cu el, când s-a aplecat mirosea frumos și el s-a pierdut și n-a știut să-i mai zică nimic, nici măcar că nimeni nu-i spune ce-i cu piciorul lui. Doamna i-a zis să stea liniștit, că nu se-nchide niciun spital, că le promite ea că se va lupta pentru ei și în timpul ăsta le dădea câte un calendar cu poza ei și câte-un pix.
Acolo, la protest, a aflat de unde vine zarva. Cică ministrul Sănătății, unul Cseke Attila, vrea să facă din spital un azil pentru bătrâni. Infirmierele să aibă grijă de ei, la prânz să le dea supă de pui cu pui, iar lui, pacientului cu piciorul care a făcut cangrenă de la atâta faringosept, ei bine, lui ministrul vrea să-i taie piciorul. Fără să-l întrebe, fără să-i anunțe familia. Să-i pună apoi o proteză și să-l trimită acasă. Iar dacă n-are casă sau n-are pe nimeni acasă, să rămână în spitalul devenit azil, dar să rămână sănătos.
Cam așa arată acum sistemul nostru sanitar: un bolnav căruia ministrul Sănătății vrea să-i facă o amputare ca să-i salveze viața. Măsura sa este una dintre cele mai cinice și mai nepopulare din istoria ultimelor guvernări. Dar Cseke Attila nu pare să-și dorească popularitate. El doar pariază că operația propusă îl va salva pe bolnav. A îmbrăcat halatul, și-a pus masca, a sterilizat instrumentarul și mai are de trecut un singur hop: primarul și doamna deputatau încuiat sala de operații și au fugit cu tot cu cheie, să se plângă la partid. Acolo se decide soarta bolnavului.
Ministrul Sănătății acționează ca un chirurg care taie piciorul cu cangrenă fără să ceară acceptul pacientului sau pe cel al familiei acestuia. Până la el, tratamentele celorlalți s-au dovedit lungi, costisitoare și ineficiente.
Sistemul nostru sanitar arată ca un pacient sărac, care a îmbătrânit de când zace în spital cu-n picior bolnav, fără vreo șansă de însănătoșire. Familia l-a uitat și-l îngrijește o infirmieră la vreo 50 de ani, care n-a mai prins autocarul de Italia. Femeia vine zilnic pe la el și-i dă câte un faringosept sau îi face o injecție cu ser fiziologic. Lunea și, uneori, joia mai vine și ginecologul, se uită pe fișa lui și-i spune infirmierei să-i schimbe pansamentul.Bolnavul nostru nici nu mai știe de când e în spital, dar își amintește că a prins și vremuri mai bune. În urmă cu câțiva ani, salonul era plin cu bolnavi ca el. Primeau toți faringosept, chiar câte două pe zi, la prânz aveau supă de pui fără pui, iar seara venea o asistentă drăguță și le punea câte un termometru sub braț.
Mai demult, în alt an, când piciorul încă nu-i putrezise, a tras nădejde că cei din spital îl vor face bine. Auzise că sunt niște pastile care îl pot ajuta, chiar i-au promis că i le aduc pentru că spitalul avea bani, dar brusc, vreo câteva zile nimeni n-a mai scos nicio vorbă despre medicamentele-minune. Vecinul de pat, care avea o nepoată la direcția sanitară, i-a spus atunci că a aflat că banii n-au mai ajuns la spital, pentru că s-au plătit niște pensii. Între timp, piciorul i s-a agravat, își dă și el seama de asta pentru că a început să miroase, deși nu-i spune nimeni ce se-ntâmplă. Pe cine întreabă, îi răspunde atât: “Nu sunt bani acum, dar zi mersi că ești în spital! Vrei să mori acasă?”
De vreo lună, e o oarecare forfotă în spital, vede și el printre gratiile patului. Vin tot felul de controale, niște domni și doamne intră în salon, se uită la pereți, numără paturile și noptierele și pleacă. Infirmiera e când nervoasă, când tristă, când răgușită. A fost ieri în fața Prefecturii, a strigat cât a putut “Nu genocidului”, “Nu plecăm noi, plecați voi!”, i-a auzit și el din salon.
Într-o zi, chiar l-au scos și pe el afară, i-au pus un halat albastru de molton și l-au dus cu ambulanța până la județ. El s-a bucurat, credea că-l duc la spitalul județean, să-l vadă niște doctori, când colo, l-au cărat laPrefectură. I-au agățat de gât o pancartă de carton pe care scria “Nu ne aruncați în stradă, vom muri” și l-au ținut acolo, la protest. I-a plăcut totuși atunci, c-a văzut fețe noi și o femeie chiar i-a dat o bucată de cozonac. L-a uimit tare primarul, curajos bărbat, era și el acolo și a strigat alături de infirmiere ceva că spitalul a trecut prin două războaie, cum să-l închidă acum, după 100 de ani? Apoi a venit o doamnă deputat de la București, a dat mâna cu el, când s-a aplecat mirosea frumos și el s-a pierdut și n-a știut să-i mai zică nimic, nici măcar că nimeni nu-i spune ce-i cu piciorul lui. Doamna i-a zis să stea liniștit, că nu se-nchide niciun spital, că le promite ea că se va lupta pentru ei și în timpul ăsta le dădea câte un calendar cu poza ei și câte-un pix.
Acolo, la protest, a aflat de unde vine zarva. Cică ministrul Sănătății, unul Cseke Attila, vrea să facă din spital un azil pentru bătrâni. Infirmierele să aibă grijă de ei, la prânz să le dea supă de pui cu pui, iar lui, pacientului cu piciorul care a făcut cangrenă de la atâta faringosept, ei bine, lui ministrul vrea să-i taie piciorul. Fără să-l întrebe, fără să-i anunțe familia. Să-i pună apoi o proteză și să-l trimită acasă. Iar dacă n-are casă sau n-are pe nimeni acasă, să rămână în spitalul devenit azil, dar să rămână sănătos.
Cam așa arată acum sistemul nostru sanitar: un bolnav căruia ministrul Sănătății vrea să-i facă o amputare ca să-i salveze viața. Măsura sa este una dintre cele mai cinice și mai nepopulare din istoria ultimelor guvernări. Dar Cseke Attila nu pare să-și dorească popularitate. El doar pariază că operația propusă îl va salva pe bolnav. A îmbrăcat halatul, și-a pus masca, a sterilizat instrumentarul și mai are de trecut un singur hop: primarul și doamna deputatau încuiat sala de operații și au fugit cu tot cu cheie, să se plângă la partid. Acolo se decide soarta bolnavului.
sursa; adevarul.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu