duminică, 21 aprilie 2013

Cu Domnul înainte, cu cartea înapoi

de Andrei Luca POPESCU Publicat la: 18.04.2013 20:00 Ultima actualizare: 18.04.2013 20:17
Imaginea care emană din cifrele seci este că trăim într-o Românie în care statul şi oamenii preferă să se lase mai degrabă în plata Domnului, decât să se educe. După Revoluţie, au apărut în medie 5 biserici noi şi doar o şcoală în fiecare an. Cu toate astea, dacă românii ar fi puşi să aleagă între o şcoală şi o biserică, pentru a dona sume de bani, am putea fi surprinşi să aflăm că diferenţa nu ar fi chiar atât de mare între ctitorii de biserici şi adepţii instruirii laice.
Nu Biserica poartă vreo vină, aşa cum de multe ori este la îndemână să zboare acuzaţii, atunci când vine vorba despre banii şi finanţările de care se bucură oastea Domnului, în România. Problema este alta. Trăim într-o ţară în care, pur şi simplu, este extrem de uşor şi la îndemâna oricărui cetăţean să dea bani legal pentru construcţia unei biserici. Acelaşi cetăţean ar face mai bine să îşi lege o piatră de gât, decât să încerce să doneze bani pentru construcţia unei şcoli noi sau măcar pentru susţinerea uneia deja existente.
În România, donaţiile pentru biserici se fac cu chitanţierul în mână, la orice oră din zi şi din noapte, în timp ce şcolile se bazează pe evaziunea fiscală şi şpaga coafată frumos, de către profesori şi părinţi deopotrivă, sub numele de „fondul clasei”.
Să nu mergem cu gândul prea departe şi să nu ne visăm în vreo Românie în care vreun grup de români a cerut construcţia unei şcoli în comunitatea lor, la care ei să contribuie cu bani, şi au fost refuzaţi. Ar fi însă frumos ca măcar să ştim că există posibilitatea pentru aşa ceva.
Trecând de la vis la realitatea în care Ministerul Educaţiei habar nu are câte şcoli noi s-au construit în România după 1989, procedura este că filantropul dornic să investească într-o şcoală nouă trebuie să meargă la Consiliul Local şi să facă lobby. Restul, tot de stat ţine. Vrei să dai bani unei şcoli deja existente, pentru ca odraslele tale să o ducă mai bine decât poate statul să ducă în cârcă? Oficial e greu, trebuie contract de sponsorizare.
Cu biserica, e simplu. Vrei să dai bani pentru o biserică nouă la tine în cartier? Preoţii te aşteaptă cu braţele deschise, pix şi chitanţă pregătite. Procedura merge unsă: comunitatea de credincioşi cere, dă banii, primăria găseşte terenul, preoţii vin şi se pun în slujba comunităţii.
Poţi să dai vina pe Biserică, pentru că se bazează pe un sistem aşa de strâns legat cu beneficiarii lui şi că prosperă de pe urma lui? Ar fi greşit.
Mulţi români privesc însă poate cu invidie în curtea bisericii. Şi-ar dori ca relaţia lor cu spitalele, cu şcolile, cu bibliotecile, cu teatrele sau cu cinematografele din comunităţile în care trăiesc să meargă la fel de drăgăstos şi strâns precum cea cu biserica.
Într-un stat laic precum România, asta nu se poate şi aici stă unul dintre multele paradoxuri ale României în care trăim. Statul trăieşte într-o îmbrăţişare atât de strânsă cu Biserica, încât a măturat şi ultima pietricică din drumul preoţilor către bunăstare şi către îndeplinirea misiunii pentru care există.
Nu la fel se întâmplă cu profesorii, cu medicii, cu cercetătorii sau cu artiştii. Ei nu sunt scutiţi de taxe şi impozite, nu se pot duce să ceară donaţii direct, la uşa oamenilor, şi să dea chitanţă legală pentru asta. Nu la fel se descurcă micii antreprenori, IMM-urile sau marile corporaţii în relaţia cu statul. În direcţia tuturor acestora, statul român nu întinde o mână, precum preoţilor, ci le dă un brânci pe scări, punându-le piedică golăneşte.
E drept, aceşti oameni spre deosebire de preoţi nu au o influenţă atât de mare în comunitate şi pot mai greu urni o masă de oameni într-o direcţie sau alta şi în orice caz, dacă ar reuşi, ar avea nevoie de un timp mai îndelungat decât ar avea nevoie Biserica. Politicienii români ştiu asta şi încă nu s-a născut partidul care să aibă tupeul de a lua ceva de la îndemâna bisericii, fie că e vorba de salarii, fie de scutiri de taxe.
Teza oficială a Bisericii Ortodoxe Române, că statul român îşi face un „mea culpa” generalizat prin toate aceste beneficii ale bisericii, căindu-se astfel pentru secularizarea averilor şi terenurilor Bisericii, este falsă şi serveşte doar la inducerea unui sentiment colectiv de vinovăţie. Nu există un text de lege în vigoare care să reglementeze aşa ceva. Dacă ar fi aşa, atunci ce le-ar putea spune statul românilor jefuiţi de comunişti şi lăsaţi pe străzi sau uliţe, în urma naţionalizării? Le-ar plăti rente viagere, salarii şi le-ar acorda facilităţi fiscale extinse?
Dacă statul român şi politicienii care îl manevrează într-o direcţie sau alta şi-ar trata cetăţenii la fel de bine precum îşi tratează preoţii şi Biserica, poate nu am mai asista cu toţii la dezbateri explozive, la injurii şi la inflamări precum cele provocate de iniţiative legislative ca a lui Remus Cernea, care a pus la îndoială automatismul finanţării bisericii de către stat.
Am fi un fel de Germanie sau de Franţă, în care accesul la biserică şi la şcoală este în egală măsură sprijinit de stat, iar cetăţenilor le e la fel de îndemână să aleagă, pe banii lor, dacă se lasă în plata Domnului sau pun umărul la educaţia laică.
PENTRU COMENTARII, VĂ AŞTEPT ŞI PE PAGINA MEA DE FACEBOOK
Andrei Luca Popescu este reporter special al ziarului Gândul

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu